Interviu cu Marcel Raducanu

Interviu acordat de Marcel Răducanu în emisiunea Arena Someşană de marţi, 23 martie.

Irina Maxim: Cum vă simţiţi aici la Dej?

Marcel Răducanu: De câte ori vin aici mă simt bine, pentru că sunt nişte oameni deosebiţi care mă primesc aşa de parcă ne cunoaştem de ani de zile.

I.M.: Despre ce este vorba concret în proiectul pe care l-aţi început aici cu Unirea Dej?

M.R.: I-am promis lui Mircea (Itu n.r.) că o să vin să văd jucătorii din nou cum joacă, acum într-un meci oficial, unde copiii o să se dăruiască şi mai mult, o să arate că ştiu fotbal şi sper să văd ceva ca lumea şi să pot să iau ceva şi în Germania

I.M.: Aţi hotărât cum se face selecţia? Cine pleacă, cum pleacă?

M.R.: Dacă o să văd doi-trei jucători care într-adevăr au valoare, atunci o să le dau şansa să-i duc în Germania, o să-i antrenez şi eu puţin până o să-i duc undeva la un club mare de acolo, unde o să rămână o săptămână-două la nişte probe de antrenament. Şi sper ca măcar din doi-trei, unul să reuşească să rămână acolo. Şi toată lumea-i mulţumită, cred eu.

I.M.: Dumneavoastră urmăriţi de când sunteţi plecat în Germania evoluţia fotbalului românesc, ce se întâmplă aici?

M.R.: Din păcate numai din presă, pentru că n-am programele româneşti. Pe de o parte îmi pare bine că nu le am, dar sigur că e totuşi o plăcere să mai văd nişte meciuri din campionatul nostru şi atunci când aş veni aici aş avea mai mult de spus, pentru că e altfel să vezi şi altfel să citeşti. Mai citesc presa română, toate ziarele din România le citesc. Sigur că dacă le citeşti în fiecare zi vezi numai lucruri negative, numai scandaluri, numai meciuri vândute cum se vorbeşte aici şi nu e nici pentru mine uşor. Mă întreabă presa din Germania: E adevărat ce se întâmplă acolo sau sunt numai lucruri spuse de presă? Şi în Germania presa face multe lucruri nu chiar aşa de pozitive. Pentru mine e ceva neplăcut să citesc tot timpul numai ce se întâmplă aici. Am văzut şi meciurile. Am văzut câteva secvenţe prin Internet de la meciul Dinamo-Steaua. Am început să plâng de nervi. Adică cum măi să nu ajungi să dai o dată la poartă în 90 de minute? Vrei să iei campionatul şi să nu pui probleme unei echipe Dinamo care, bun… şi Dinamo e Dinamo. Derby-urile au fost tot timpul foarte importante şi puternice, dar într-adevăr Steaua m-a dezamăgit complet.

I.M.: Este diferenţă între Germania şi România la mentalitate, la bani, la pregătire?

M.R.: Şi pregătirea şi mentalitatea noastră. Noi am fost tot timpul fotbalişti buni, suntem fotbalişti buni, dar lăsăm de dorit în ceea ce înseamnă disciplina. Nu numai pe teren, dar şi în afara terenului. Mai ales în afara terenului.

I.M.: Mai păstraţi legătura cu oameni de fotbal din România? Aţi vrut să deschideţi aici în România cu diverşi parteneri o şcoală de fotbal.

M.R.: Am vrut să fac la Bucureşti ceva, dar am văzut ce se întâmplă acolo şi…nu. Dacă e să fac ceva o să facem aici (la Dej n.r.), pentru că, am spus, sunt oameni minunaţi şi se vede că vor să facă ceva, şi mai ales că aici în partea asta este mai vestică şi se vede mentalitatea asta  austro-ungară şi altfel sunt oamenii, altfel se pun problemele aici.

I.M.: Surprinzător din partea dumneavoastră, născut la Bucureşti, să spuneţi asta.

M.R.:  Pe cuvânt, aşa este. Am văzut-o nu numai o dată, am văzut-o de mai multe ori,  şi la Baia Mare când am fost. Mă simt aici mult mai bine decât dacă mă duc la Bucureşti. Pentru că acolo sunt numai oameni care cred că le ştiu pe toate, sunt cei mai deştepţi în fotbal, vorbesc unii care nici n-au legătură cu fotbalul. Şi cred că de asta n-avem rezultate pozitive şi campionatul este foarte, foarte slab aici în România şi se vede că nu mai avem echipe nici în Cupa UEFA, sunt toate ieşite afară repede.

I.M.: De ce dispar tinerele speranţe?

M.R.: În primul rând trebuie să ai talent. După aia trebuie să ai antrenor care se ocupă de copii. Dar ca lumea, nu aşa. Când preiau o echipă de copii trebuie să mă ocup într-adevăr de ei, serios, nu cu şpriţuri şi cu astea. Deci aici cred că s-a greşit foarte mult după 1990. Şi mai ales invazia asta de jucători străini. Vedeţi că nu numai la noi se întâmplă asta. Şi în Germania e la fel. Şi acolo suferă fotbalul german pentru că sunt prea mulţi străini. Şi copii, foarte mulţi copii sunt aduşi acolo.

I.M.: Câţi copii aveţi în acest moment la şcoala din Germania?

M.R.: Deocamdată am vreo 90 de copii pe lună. Am colegi, care şi ei au jucat fotbal. Trebuie să ştii cum să te porţi cu copiii. Aici ce-am trăit, sigur că nu se poate permite. De mult eram în puşcărie dacă făceam ce se face în România. Să înjuri copiii, să-i baţi, asta nu se poate. Vă daţi seama că acolo e imposibil să faci aşa ceva. Numai să-i spui că nu ştie fotbal e deja o jignire. Dar să-l înjuri de mamă, şi mama stă afară. Nici chiar aşa nu se poate. Sigur că şi eu mai ridic tonul câteodată, trebuie s-o fac şi pe asta, dar n-ai voie să jigneşti copiii, să-i ameninţi.

I.M.: Cum se desfăşoară pregătirea acolo la dumneavoastră?

M.R.: La mine e altfel. Eu fac antrenamente de lunea până vinerea, iar copiii care sunt la mine sunt toţi la cluburi. Deci eu nu fac meciuri. N-am voie să fac meciuri, nu sunt înscris la federaţie. Copiii se antrenează la cluburile lor de două ori pe săptămână şi vin ca un fel de meditaţie de două sau de trei ori pe săptămână la mine la şcoală. Sâmbăta sau duminica au meciuri la cluburile lor. Eu mă duc să văd copiii sâmbăta şi duminica. Am cel mai frumos job care există. Pentru că n-am nicio presiune, n-am stres, n-am nimica.

I.M.: N-aţi putut să renunţaţi la fotbal?

M.R.: Nu, nu. Sigur că şi eu când am terminat şcoala de antrenorat în 93 la Koln, aş fi dorit atunci să devin antrenor imediat, cum vor majoritatea foştilor fotbalişti, dar era foarte greu la momentul ăla să preiei o echipă de prima sau a doua ligă. Acuma au mai venit ceva antrenori străini, dar înainte nu erau, nici nu se putea închipui să vină un antrenor străin în Germania, în Bundesliga. Şi  m-am gândit că ceva trebuie să fac. Eram tânăr, aveam 36 de ani, viaţa merge mai departe. Şi am zis să fac o şcoală de fotbal, cu numele pe care-l am, eram foarte iubit în Dortmund, şi exact în 94 când ai noştri au jucat foarte bine la campionatul mondial din America, pe 1 iulie 94 am deschis şcoala de fotbal. Am profitat de succesul naţionalei şi am avut o reclamă foarte bună, jucând ai noştri aşa de bine, au venit şi foarte mulţi copii. Am început cu 15-20 de copii şi după vreo 2-3 luni aveam deja 70 de copii. Şi de atunci o ţin tot timpul aşa, la 70, acum am 90, am avut şi 120 de copii. Sigur că e şi acolo concurenţă. Dar e bine că e concurenţă. Dar dacă ai calitate la antrenamente e mai important, nu dacă are unul mingile mai frumoase ca ale mele sau echipamentul. Antrenamentul e important.

I.M.: Pregătiţi elevi pe toate posturile din teren sau aveţi o preferinţă pentru atacanţi?

M.R.: Avem mai mulţi antrenori care se ocupă de copii. Şi noi rotim tot timpul grupele. Deci fiecare copil trebuie să facă antrenament şi cu mine şi cu ceilalţi. Ca să nu se supere părinţii că-i antrenez numai pe ăia mari, sau pe ăia mijlocii şi pe ăia mici nu-i antrenez deloc. Aşa că tot timpul îi rotim. Sigur că una e să antrenezi un copil de 6 ani şi alta e să antrenezi unul de 10-12 sau 15-16 ani. Noi vorbim tot timpul împreună: Tu iei grupa asta şi faci asta şi asta. Deci la copii trebuie să faci tot timpul ceva nou, să fie foarte curioşi când vin la antrenament. Că dacă faci tot timpul acelaşi lucru intervine plictiseala. Şi acolo în Germania se aşteaptă şi la mai mult. Doar tehnică, tehnică, tehnică. Vor copiii să le arăt multe elemente. O fac, sigur c-o fac şi sunt bucuros că am antrenori buni, că altfel aş fi avut greutăţi, pentru că se duc în altă parte. Sunt foarte multe şcoli în Germania, deschise de colegi de-ai mei dinainte, Frank Mill sau Rummenigge. Bine, ei au alte idei, fac altfel pregătirea, ei fac numai în vacanţe. Eu fac tot anul, cum am spus. Fac şi acum în vacanţă. Vin şi nişte copii din România. De la Unirea Dej o să vină vreo trei sau patru, de la Timişoara vin tot aşa vreo 5-6 şi de la Bucureşti. Sunt 12-13 copii care vin acum, săptămâna asta, în cantonament.

I.M.: De ce credeţi că nu este popularizată şcoala de fotbal Marcel Răducanu aici în România? Cum este Şcoala Gică Popescu, de exemplu.

M.R.: Pentru că nici nu am activat aici. Am încercat, cum am spus, la Bucureşti să fac ceva, dar când am văzut că sunt foarte duşmănoşi, am zis că nu are rost. Am făcut nişte acţiuni unde am dat bani de la mine. N-am venit aici să iau bani. Am venit cu bani de-acasă ca să fac acţiunea asta, ca să le arăt cum se fac antrenamente în Germania. Şi copiii au fost atunci foarte mulţumiţi şi părinţii lor. Numai că unora dintre antrenorii care erau pe acolo nu le-a convenit că am venit că ”vine Marcel să ne ia copiii” şi chestii din astea din invidie.

I.M.: Că veni vorba de Gică Popescu, v-aţi împăcat după Seara Campionilor din 2008?

M.R.: Nu. Deci eu n-o să-l sun niciodată pe Gică Popescu, în primul rând pentru că el e mai mic ca mine. Dacă doreşte să vorbească cu mine şi mă sună, eu vorbesc. Dacă nu, la revedere.

I.M.: Dacă o să mai fiţi invitat la astfel de evenimente o să mergeţi?

M.R.: Nu. Am spus că nu. Nici dacă Băsescu mă cheamă. Că nici medalie nu mi-a dat. Deci eu n-am făcut nimic pentru fotbalul din România. Şi asta m-a supărat. Dar nu numai eu. Cred că şi lui nea’ Emi (Emerich Enei n.r.) nu i-a dat. Sau i-a dat-o după aia. Deci aşa am înţeles că s-au dat nişte medalii pentru cei care au făcut mult pentru fotbalul românesc. Deşi eu am jucat aici atâţia ani şi pentru echipa naţională, pe mine m-au uitat. Dar nu-i nimic, pot trăi şi fără medalii. Am o grămadă de medalii.

I.M.: După plecarea dumneavoastră din România, numele v-a fost şters din statistici. De ce credeţi că nu a revenit numele dumneavoastră, acum după Revoluţie?

M.R.: Probabil pe mulţi încă îi deranjează faptul că am plecat atunci când nu ar fi trebuit să plec. Au dat vina pe mine că dacă rămâneam eu ne calificam la campionatul mondial din ’82. Dar când am fost aici de nu m-a băgat să joc cu Anglia pe Wembley şi cu Ungaria la Budapesta, de m-a băgat ultimele 15 minute când era 1-0 pentru ei, atunci cum a fost? Deci ei au greşit, nu eu am greşit. Eu am plecat pentru că aşa a vurt Dumnezeu, asta a fost soarta mea şi-mi pare bine că am plecat. Îmi pare rău că n-am plecat mai devreme. Dar, în sfârşit, cred că am prins ultimul tren şi pentru mine a fost foarte important.

I.M.: Este adevărată legenda plecării dumneavoastră cum că v-aţi dat accidentat la vestiare în timpul unui amical şi când ceilalţi jucători s-au întors nu v-au mai găsit?

M.R.: Am avut un curaj ce nu s-a pomenit. În primul rând, nu ştia nimeni că am de gând să plec. Nici soţia n-a ştiut. Deci eu când am ajuns acolo, aşa a fost să se întâmple. O cunoştinţă de-a mea, care plecase din 1975 în Germania şi a rămas acolo cu familia, făcea concediul în Italia şi a citit în ziar că noi, echipa naţională a României, ne aflăm în Germania şi avem meciuri acolo amicale. A renunţat la concediul lui şi a venit în Germania. El a fost, de fapt, destinul meu. Dacă nu venea, nu rămâneam, că n-aveam cum. Am încercat, până să vină el, să iau legătura cu Sătmăreanu, un prieten care plecase înaintea mea şi cu Năstase, cu Viorel. Viorel plecase de vreun an de zile şi deja vorbea numai germană cu mine. Şi i-am zis ”Băi, vezi că sunt eu Marcel. Ce vorbeşti numai germană, că eu nu înţeleg nimica”. Mi-am dat seama că nu vrea să discute nimica cu mine, că n-a vrut să mă ajute. A venit nea’ Popa, aşa îl cheamă pe domnul care m-a ajutat,  şi mi-a zis că ”dacă vrei să rămâi aici, poţi să stai la mine atâta timp până îţi găseşti echipă. Dar încearcă să joci bine la meciul cu Borussia Dortmund, în amical. Dar la pauză trebuie să te dai accidentat. Că după meci nu mai ai şansă să pleci”. Că era stadionul plin de securişti. Era vară, pe 31 iulie, când am rămas, şi stadionul era plin, că era multă lume în concediu atunci. Am jucat prima repriză, am condus cu 1-0 şi am jucat bine, chiar foarte bine am jucat, şi cu vreo 2-3 minute înainte să se termine prima repriză, am început să şchiopătez. Am intrat în cabină şi se uita nea’ Tinel, Dumnezeu să-l ierte, s-a uitat aşa urât la mine: Ce-i mă? Ce ţi s-a întâmplat mă, boule? Aşa făcea. Şi i-am zis: Nea’ Tinel nu mai pot să joc, că mă doare genunchiul. Şi el a zis: Unde mă? Că i-ai făcut pe ăştia avion. Şi a început să zbiere pe acolo, prin cabină. Şi zic: Dom’le eu nu mai pot să joc. Mă doare rău genunchiul. Dacă-ţi spun că nu mai pot, nu mai pot. Şi el a zis: Bine mă, rămâi aici. Şi când am auzit, mi-am zis ”Nu se poate! Aşa noroc nu se poate să ai”. Geanta mea era deja plecată pe drum, cu altcineva. Nea’ Popa mă aştepta deja în faţa stadionului cu maşina. Am făcut duş, nea’ Tomescu mi-a făcut un bandaj la genunchiul drept, mi-a bandajat genunchiul care, de fapt, nu avea nimic. Dar trebuia s-o fac şi pe asta. Şi am aşteptat până a plecat toată echipa pe teren în repriza a doua, şi doctorul, şi am rămas singur în cabină. Şi mi-am luat ce aveam acolo, o pungă cu ghetele de fotbal, şi am luat-o la fugă. Am fugit şi m-a văzut doar şoferul de la autobuzul lui Borussia când am luat-o la fugă. Şi am ieşit afară din stadion. Deci eram liber. Şi m-am suit în maşină şi am plecat la Hanovra, la 200 de kilometri. Între timp se terminase meciul, ăştia m-au căutat timp de vreo trei ore după meci. Şi au anunţat în România că am fugit. Eram locotenent-major în Armată când am plecat. Dar bine, pe hârtie. Şi am fost condamnat la închisoare 5 ani şi 8 luni.

I.M.: Ziceaţi la un moment dat că o să faceţi şi un film despre asta.

M.R.: Aştept să-mi vină şi celelalte două dosare (de la securitate n.r.). Primul l-am primit. E un dosar cu vreo 400 de pagini. Şi mai sunt încă două. M-a sunat cel care mi l-a trimis pe primul că mai sunt încă două care sunt şi mai puternice decât ăla. Şi am zis cum să fie mai puternice? Mai puternic decât ăsta nu se poate. Deci le aştept şi pe alea două şi atunci când le am, trebuie să găsesc pe cineva să facă filmul. Sigur că, mai bine nu le citeam, că mi-am făcut numai duşmani acum în Germania. În primul rând fosta soţie.

I.M.: V-a citit soţia dosarul?

M.R.: Păi nu. Scrie tot ce-a făcut ea aici.

I.M.: Şi aţi găsit ceva surprize.

M.R.: Da… Dar ce surprize…

I.M.: Şi soţia dumneavoastră a găsit ceva surprize în dosar

M.R.: Da, dar culmea e că ea a venit la mine în Germania, nu eu la ea în România. Dar sigur că n-a fost frumos.

I.M.: Aţi avut probleme la început?

M.R.: Am avut probleme în primul rând că am fost suspendat 11 luni şi asta a durut foarte mult, pentru că eram atunci într-o formă foarte bună.

I.M.: Aţi semnat cu două cluburi.

M.R.: Ah păi greşeala pe care am făcut-o era din frica asta pe care am avut-o şi prea mult respect faţă de jucătorii din Germania, care erau la momentul ăla acolo. Cu toţi jucătorii ăia buni, Rummenigge, Overath, Beckenbauer, toţi ăştia, sigur  că te gândeşti ”mamă şi eu vin din România… ce şansă am eu aici?”. Aşa am gândit eu, prosteşte. Am semnat pentru că n-am vrut să stau prea mult la nea’ Popa acasă. Am stat o săptămână sau două, cât am stat acolo şi i-am zis Dom’le eu vreau să plec. Du-mă la un club. Semnez pentru un club, nu contează. Să am casa mea, să stau singur. Şi am făcut greşeala că am semnat la Hanovra un precontract. Atunci era în Divizia B Hanovra. Şi după trei săptămâni a venit Borussia Dortmund şi mi-a oferit mai mulţi bani, jucam în prima ligă, în Bundesliga, şi atunci m-am mutat la Dortmund. Şi ăştia de la Hanovra îmi trimtieau tot timpul salariul, eu îl trimiteam înapoi, că nu puteam să iau din două părţi. Şi m-au dat în judecată, că am semnat contract. Şi aproape un an de zile a durat procesul. Şi până la urmă a dat Borussia 525.000 de mărci pe mine. Ca fraierul, că banii ăia puteam să-i iau eu, că eu veneam din România şi nu costam nimic. Bine, sunt greşeli pe care le faci automat, pentru că vii din altă lume. Şi pentru mine nu contau atunci banii, am zis măcar să joc, să încep să joc fotbal. Alea 11 luni au fost groaznice. După şase luni am vrut să mă întorc înapoi, dar am zis: Stai! Că dacă te întorci înapoi ce faci? Intri în puşcărie? Mai bine stai aici, chiar dacă e tot o puşcărie, dar e mai lejer aici. Nu cunoşteam pe nimeni, vă daţi seama, fără familie, n-aveam prieteni, nu ştiam limba. A fost greu, foarte greu. Dar m-au ajutat foarte mult jucătorii, colegii mei. Mă chemau tot timpul peste tot ca să învăţ limba, mă invitau la ei acasă, dar pe mulţi i-am respins pentru că eram şi eu ruşinos atunci. Mai mult căutam români să vorbesc româneşte.

Cifrele carierei lui Marcel Răducanu

La Steaua:

– 9 sezoane (1972-1981) 229 de jocuri, 94 de goluri

– 2 titluri ‘76 şi ’78

– 2 Cupe ale României ’76 şi ’79

Un marcator mai prolific decât Dică (54 de goluri), decât Lăcătuş (59 goluri) sau chiar Ilie Dumitrescu (71 goluri).

La naţională:

– 21 meciuri la naţională (’76-81’), a marcat 3 goluri

– 4 meciuri la naţionala de tineret sub 21 ani , a marcat 4 goluri

– 16 meciuri la naţionala de tineret sub 23 de ani, a marcat 1 gol

– 2 meciuri pentru echipa olimpică de fotbal a României şi un gol.

Anunțuri

About Irina Maxim

Jurnalist

Posted on 25/03/2010, in Fotbal, Regionale, Steaua and tagged , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: