Caini pana la moarte, singuri impotriva tuturor

Aceste doua sintagme le-am tot intalnit in ultimii 10-20 de ani. Unii doar le-au auzit sau citit prin presa, altii chiar le-au strigat cu toata puterea sufletului, iar alta parte, cea mai importanta, jucatorii si oficialii cluburilor in cauza chiar le-au crezut si le-au ridicat la statut de lege.

Nu exista rapidist, suporter sau jucator, care sa nu fi rostit vreodata „singuri impotriva tuturor” cu glasul tremurand de emotie, cu trupul vibrand de dragoste fata de echipa mult iubita.

Nu exista dinamovist, suporter sau jucator, care sa nu se fi declarat „caine pana la moarte” nereferindu-se la „moartea” carierei de fotbalist sau a iubirii fanului fata de echipa favorita, cat la moartea fizica, decesul, incetarea din viata pamanteasca.

Si totusi, aceste zile ne-au dovedit ca aceste expresii adanc inradacinate in constiinta multor oameni de fotbal, nu sunt decat niste vorbe in vant. Vorbe care sa aduca aprecierea celor din jur, respectul colegilor de suferinta sau ai partenerilor la bucurii si succese. Si atat.

Primul semn al decaderii s-a dat in Stefan cel Mare, cand cainii rosii, au devenit galbeni, chiar albi unii, livizi si palizi, decesul intervenind treptat. In minutul 11 a fost primul simptom, cand Semedo l-a invins pe un portar al echipei reprezentative a Romaniei (Nationala, nu Dinamo) prins pe picior gresit, o gafa cum n-a mai „realizat” Lobont decat, poate, in primii ani de activitate, la juniori.

Ultimul semn de viata al cainilor l-a dat Danciulescu, in minutul 34, egaland situatia pe tabela si redand speranta ca expresia „caine pana la moarte” n-a disparut, ca moartea nu exista in acest context. Sperante desarte. Moartea a venit, parsiva, mincinoasa si inselatoare, a lovit pe finalul primei reprize, acelasi Semedo trecand de cainii din defensiva ca rechinul ucigas printr-un banc de moluste, invingandu-l pentru a doua oara pe cainele aparator al portii dinamoviste.

Repriza a doua s-a jucat in nota obisnuita a evenimentului: decesul unei generatii de caini, inmormantarea sentimentului de caine pana la moarte, a trairii dinamovismului. „Caine pana la moarte” s-a dovedit a fi „dinamovist pana la meciul cu CFR”.

Si cum un lucru rau nu vine niciodata singur, cei singuri impotriva tuturor s-au saturat de singuratate, de lupta impotriva tuturor si s-au aliat cu sucombatii caini, dar si cu fratii de culori si cai ferate. Si astfel in Gruia, am asistat la o noua revolutie, o noua moarte a unei expresii. Cei singuri nu mai erau singuri, erau alaturi de confratii lor, de partenerii lor impotriva dusmanului comun. Nu mai erau nici impotriva tuturor, acei „tuturor” devenind unul singur: Steaua.

Si se batura, si se luptara, la tranta se luara, sau cel putin asta doreau sa spuna prin declaratiile de dinainte de meci. In teren, insa, situatia a stat altfel. Singurii nu s-au luptat, nu s-au batut, iar la tranta s-au luat doar din inertia jocului, sau din greseala.

Singurul care a fost impotriva tuturor a fost Coman, sau cel putin, asa a lasat impresia. El a fost si impotriva Stelei, si impotriva CFR-ului, dar, mai grav, si impotriva propriilor colegi. Pana la urma, asa singur cum era, a cedat. N-a putut tine piept tuturor celor care ii erau potrivnici si i-a permis lui Ruiz sa marcheze primul sau gol in Romania. Un lucru nobil, un fapt maret si laudabil. Vorba aia: nu poti sa scuipi contra vantului (de fapt expresia era alta, dar mai bine o lasam asa).

Pe final ce putem sa spunem? Condoleante familiilor indurerate pentru moartea „cainilor” (sau sa-i zicem sinucidere, ca sa nu se autosesizeze Asociatiile pentru protectia animalelor) si bun venit in colectiv celor care erau singuri si acum nu mai sunt.